Dublet militar, pe drum.

Da, îmi ia milenii să termin proiectul ăsta. Sunt încântată de cum mi-au ieşit curelele cu care se închide, îmi place enorm cum se aşează pe corp, şi momentan am reuşit să mă opresc din quilting, care nu va fi niciodată gata, pe principiul că mereu îmi va mai veni o idee unde ar mai putea veni o linie. Singurul lucru care m-ar putea opri ar fi să mi se termine aţa. Am ales să cos în punct de lănţişor, pentru că pot controla mai bine cum iese pe interior şi arată destul de estetic. Evident, nu puteam lucra decât într-o culoare de contrast, după cum îmi este obsesia:
   

Momentan, departe de a fi gata, arată aşa:

Aştept să văd pe unde vine platoşa, ca să îi fixez punctele de armare, un nou motiv pentru jocuri de forme şi culoare. Abia aştept să văd cum evoluează proectul ăsta viu, care pare să aibă nişte idei proprii şi care nu mai are nici o legătură cu ideea mea iniţială despre cum ar trebui să iasă.

Şi, desigur, abia aştept să îl pozez pe purtător. Stă exact cum plănuiam, şi sunt mândră că mi-a ieşit fittingul atât de bine  la primul dublet. Este, desigur, loc de îmbunătăţire, şi probabil următoarea piesă va arăta mai bine, dar asta nu mă opreşte să fiu fericită cu ce am reuşit momentan. A fost dificil să controlez materialele, straturile şi formele.

Curând, poze cu monstrul cărămiziu în festival şi cu un dublet civil, înca în construcţie.

Spor la lucru, meşterilor. :)

Catarame, cureluşe şi forme geometrice

Unii ar spune că am un simţ estetic ce tinde să complice lucrurile. Alţii ar spune că dacă n-am de lucru îmi fac. Eu zic că am montat tare frumos cataramele pe viitorul dublet militar al prietenului meu.
Featuring: piele verde.

 

Săptămâna viitoare o să postez şi poze cu obiectul dat în uz. :)

Trusa de cusut medievală

A sosit momentul să mă laud cu uneltele mele, dacă tot nu am găsit cu cale să mai postez ce am mai făcut. Iată obiectele care fac croitoria şi broderia o plăcere:

Sunt foarte fericită că am găsit o ramă pentru broderie mare, din lemn curbat. Am o alergie stranie la ramele pătrate de care se prinde pânza în "piuneze", şi, deşi sunt conştientă că trebuie sa fac ceva cu şurubul ăla pe care o femeie de secol 15 nu şi-ar permite să îl cumpere doar ca să îşi monteze pânza pe ramă, pot spune că sunt fericită ca o stridie. În "aureola" ramei, micile mele obiecte favorite, forfecuţa şi sula cu tecile lor respective, şi o foarfecă obişnuită care, în mod ciudat, şi-a păstrat designul din secolul 14 până acum. (Desigur, nu o voi băga în poză şi pe cea cu mânere mov de plastic.)  

 Am găsit într-un second-hand nişte obiecte mici de lemn care au fost perfecte pentru a rula aţele pe ele, şi, după ce le-am adunat într-un blid de lemn, au început să arate chiar fotogenic. Asta elimină papiotele de plastic şi ghemele industriale atât de plăcute camerei, mai ales dacă au o pisică imprimată pe un carton în mijloc. Intenţia mea iniţială era fie să îmi rulez aţele pe oase de pui, fie să conving băieţii să îmi facă ei nişte obiecte de lemn ~pătrate pe care să le folosesc în acest scop (macabru), dar mă bucur că am scăpat ieftin, uşor şi estetic.

 Şi acele au nevoie de un loc al lor. Am făcut o periniţă de ace după un model pe care l-am văzut într-o miniatură. Momentan tronează înfipt în ea un ac de os. Ca să nu mă expun riscului (crescut) de a-mi nenoroci mâinile/şoldul la transport am făcut şi o "cărticică" pentru restul acelor, şi am găsit o cutiuţa metalică pentru bolduri.

Tot ce mai trămâne acum este să îmi găsesc un coş potrivit pentru lucrul de mână, de preferinţă unul cu capac, şi, din motive evidente, un set de degetare. În cel mai extrem caz o sa îmi fabric eu un set din piele groasă, deşi degetarele obişnuite din fier sunt potrivite. Multe lucruri s-au schimbat foarte puţin în 500 de ani.

Nu am inclus în poză nici lumânarea jumulită pe care o folosesc pentru a cerui aţele cu care lucrez obiectele de piele, nici bucăţile de cretă cu care marchez materialele, nici metrul de croitorie (roz). Unele dintre acestea vor primi curând un înlocuitor mai estetic şi la fel de util.

Până una alta, spor la lucru, şi mie, şi vouă. Curând voi posta imagini cu ce am mai dres în ultima vreme, că doar nu am trusă de cusut degeaba, nu?

Open hood: Gluga burgundă (sau: De ce sa te apuci când nu te-ai mai stresat de mult)

Dacă aş putea rezuma lucrul la gluga asta într-o singură imagine, asta ar fi:

 

Mi-am dorit o glugă cu "aripi", cunoscuta şi ca "chaperon" sau  "gonelle", aşa cum am găsit pe site-ul acesta.
Mi-a plăcut foarte mult cum arăta gluga deschisă cu cozorocul tras înapoi ca să formeze aripi largi, mai ales pentru faptul că se poate aşeza pe cap uşor şi poţi purta pe dedesupt încă ceva, fără să ţi le tragi pe toate peste ochi când pui ultimul obiect de îmbrăcăminte.

 Fiind un obiect care nu cere foarte mult material, gluga era purtată atât de doamnele de societate cât şi de ţărănci, iar "coada" cât mai lungă se purta într-o varietate de feluri, după imaginaţia fiecărei femei: înodată ca să nu se târâie, înfăşurată în formă de turban, legată de curea, scurtă şi adusă în faţă, scurta şi despicată în două ca să formeze "urechi", ori în orice alt fel care v-ar putea trece prin minte.

Prima imagine prezentată este de la 1435 şi cea de-a doua cam de pe la 1500, deci chaperonul se încadrează frumos în perioada mea de interes.

Am început tăind în bucăţi un material după un pattern pe jumătate imaginar şi ajustând în toate felurile imaginabile pentru a obţine un pattern de hârtie care sa fie folosibil şi în viitor. Am cusut, am tăiat şi am re-cusut de vreo cinsprezece ori până să fiu satisfăcută de formă şi sa simt că îmi stă pe cap zăpăcitul de material.  Dacă site-ul unde am găsit modelul îmi recomanda "urechi" de 6 cm, eu  le-am făcut de 12, că, deh, ce sens are să am glugă, dacă nu sunt mai urecheată decât un Koala? |

Am continuat  zângălind pe toate părţile un material roşu, pentru ca până la urma să realizez că nu vreau o glugă sintetică, şi oricum materialul e prea puţin, şi de fapt îmi stă mai bine cu verde. Am marcat şi materialul verde pe toate părţile, iar apoi am realizat că este deosebit de moale şi fin, într-un cuvânt, bleg. Aşa ca am luat decizia brutală de a-l căptuşi. Pentru asta am tăiat "în oglindă" partea din faţă şi am îndoit-o pentru a nu mai fi nevoită să cos şi tivul din faţă. Apoi am tăiat un fals dintr-un bumbac alb, destul de dur. 

Am cusut separat partea verde şi partea albă, apoi le-am montat frumos între ele şi am adăugat nişte clini pentru a o evaza pe gât, iar apoi am adăugat coada. Şi ce  mai coadă! Din creştetul capului şi până se gată gluga mea atinge o lungime de 140 cm , iar de la cozoroc la vârful cozii are 177 cm. Adică mai mulţi decât mine. Am folosit fiecare rest de material rămas pentru a o face cât mai lungă, şi am ales o cusătură tipică medievală pentru a-i da autenticitate. Ştiind că medievalii nu se oboseau mereu să vopsească şi aţele, şi mai ales nu în culori puternice, am folosit o aţă galbenă, pentru contrast.

Iată şi minunea terminată:

Desigur, nu o voi putea purta cu rochia albastră şi vă rog să mă scuzaţi pentru combinaţia nefericită de culori, dar asta aveam la îndemână: o rochie vikingă şi un şorţ roşu. Şi nişte blocuri. Abia aştept să o port cu o costumaţie potrivită, de secol 15.

În poza asta se vede şi cât de lungă este "coada" şi unde am inserat clinii. Unele dintre cusăturile de pe coadă sunt cu rolul de a lipi două bucăţi distincte de material, dar câteva sunt făcute doar de amorul artei, pentru că mi-a plăcut în mod special efectul. De asemenea, dacă îmi va veni vreodată ideea de a purta gluga înfăşurată frumos, ca un turban, liniile galbene sunt de un foarte mare efect. Cred, totuşi, că cea mai mare utilitate a cozii va fi atunci când va fi imperios necesar să mă agăţ de tot felul de lucruri şi să pornesc dezastre prin tabară împiedicăndu-mă de propriile accesorii: trebuie să ai talent pentru a purta aşa ceva. :)

Iar acum, la lucru înainte marş: am de cusut două camisoane, dar cu acelea nu veţi vedea poze, decât, poate, pe umeraş: lucrez cu un in atât de fin şi transparent încât parcă aş purta o pânză de paianjen. Uraţi-mi succes.

Tichie sau exerciţiu?

Am vrut să exersez tivitul de mână şi în acelaşi timp să nu pierd timpul cosând nişte bucăţi random, aşa că am pornit un proiect micuţ: o tichiuţa dinaia enervantă de gen "bebe" pe care o tot vedem prin toate picturile, adică aşa ceva:

Evident, stătea pe mine ca pe gard, deci nu m-am putut abţine sa nu îi bag 3 pliseuri şi o bandă decorată, doar de dragul amuzamentului. Rezultatul este că încă mai am de lucru la broderie, pe care, dacă tot am început-o, o pot folosi ca sa exersez câteva puncte de broderie care nu îmi ies şi pace, dar tichiuţa stă frumos pe căpăţâna mea, mai puţin în faţă. Se pare că nu am tăiat-o perfect simetric. O să găsesc un mod de a corecta şi asta.
Între timp sunt fericita că tivurile îmi ies aproape invizibile. Iată şi câteva poze cu halul în care stau cu lucrul:
Am încerput broderia cu un val albastru, care urmează să devină o tulpiniţă de flori. Poate pe interior voi repeta figura cu o tulpină verde.

Încep să prind figura cu pliseurile, desi tot nu sunt favoritele mele. Mereu reuşesc să ma agăţ în acele de gămălie folosite la fixare. După călcare vor arăta excelent.

Apropo de călcare: faptul că mi-a fost lene să bag fierul de călcat în priză este motivul pentru care unele cusături mi-au ieşit în zig-zag. Ascultati sfatul unei leneşe ordinare: călcaţi, călcaţi, călcaţi. Pentru liniştea voastră mintală.

Şi acum, în căutarea unui nou proiect: o glugă deschisă, cu liripipe şi nasturi. De când tot aştept o scuză ca să fac nişte năsturei textili!

Update la Tichia Sfintei Birgitta

Desigur, Tichia Sfintei Birgitta pe care am terminat-o ieri este făcută după specificaţii, deci nu se potriveşte pe capul meu datorită lipsei de podoabă capilară. Pentru a dovedi că este mai important ce este în craniu, şi nu ce este pe el, am modificat o a doua tichie:
Am tăiat vreo 5-6 cm din partea de jos, am refăcut pliseurile (oh, ce bucurie!) şi am tăiat o curbă în partea inferioară. Nu am mai ataşat două benzi, ci una singură care vine frumos peste frunte şi apoi se continuă cu cordonul de legare. Asta îi dă o formă frumoasă şi mă scapă de colţurile vizibile pe ceafă în varanta anterioară. 

 Şi, pentru că v-am promis că o sa vă arăt şi cum stă pe cap, am şi purtat-o pentru scurt timp. Data viitoare promit că voi fi mai îngrijit pieptănată. Şi în rochie.

Concluzia zilei este ca acum am o tichie în plus, pe care o pot vinde sau face cadou unei doamne medievale la viitorul eveniment. Tot ce mai rămâne este să le spăl frumos, de mână şi să le tai firele care au mai ramas pe-afară.

Oare de ce să mă apuc acum?

Un pic de protecţie....

Sunt genul de om care, dacă e de găsit un colţ ascuţit în toată camera, atunci se loveşte de el. Grav. Desigur, atunci când lucrez şi caut te-miri-ce prin trusa de scule...uhm, ce ar fi un proiect fără o picătură de sânge?
Dar am decis, totuşi, să reduc riscurile cât mai mult, aşa că am făcut nişte teci de piele pentru foarfeca mea vikingă şi pentru sulă. Aveam un rest de piele "portocalie", moale şi uşor de străpuns, deci a fost un proiect uşor, distractiv, şi care îmi va fi extrem de util. Cel mai amuzant a fost să folosesc exact uneltele care urmau îmbrăcate.
Întâi am tăiat un model din hârtie, ca să văd cum iese şi ca să îmi iasă simetric, apoi am decupat pielea, pe care am folosit-o "întoarsă".

 

Pentru foarfecă am cusut şi un mâner, pentru cazul în care aş vrea să o port la centură:

Apoi m-am apucat să cos marginea cu verde, pentru că este un contrast plăcut. Am cusut toată partea superioară, apoi am unit cusăturile în faţă. Am văzut mai des cusăturile făcute în spate, dar mi se părea că îmi va ieşi o cusătură decorativă, aşa că am decis să o las pe mediană. Nu am regretat.

Iată şi obiectele finisate:

În trusa de scule cu ele! Şi acum, sa căutăm un nou proiect.

Tichia Sfintei Birgitta

Cum am rămas singură cu marea mea iubire şi sursă de inspiraţie, Internetul, zilele astea am fost lovită de chef de lucru. Şi pentru că oricum aveam în plan două lucruri, şi anume să învăţ nişte tehnici noi şi să îmi fac câte ceva de purtat pe cap, pot spune că am nimerit 2 dintr-o lovitură cu proiectul ăsta. Dar să începem de la început: 

Vorbim despre o tichiuţă din in care a fost atribuită Sfintei Birgitta din Suedia şi păstrată ca, aţi ghicit, relicvă sacră. A fost găzduită la mânăstirea Birgittină din Marienforst, lângă Bonn, iar mai nou aparţine mânăstirii  Maria Refugie din Olanda. Ea este una dintre puţinele păstrate din acest stil de acoperământ al capului pe care îl voi numi în continuare "huvet", de dragul francezei.

 

Avem, desigur, o grămadă de picturi în care apare aşa ceva, dar bănuiala mea este că micuţul accesoriu este făcut ca să susţină şi să dea formă altor tipuri de văluri mai elaborate, ceea ce aproape îl bagă în categoria "lenjerie". Bănuiala mea este susţinută de faptul că îl văd tot în situaţii de "stat în casă", şi nu la "evenimente oficiale".

Iată câteva exemple de picturi în care apare huvetul:

Primul avertisment este că obiectul este destinat ca să susţină şi să ascundă părul, iar asta îi dă forma aceea  plăcută, de pară, ceea ce înseamnă, din start, că pe mine va sta ca pe gard, cu cele trei fire anemice ale mele. Poate pun de ceva cozi false sau îl îndes cu şosete, ca pe un sutien de fetiţă de gimnaziu.

Noroc că mi-a mai răms ceva amestec de in cu bumbac într-o culoare naturală, ne-înălbită, material din care am făcut o cămaşă simplă pentru costumul prietenului meu săptămâna trecută, deci am avut materialul perfect. Am început prin a tăia cele două părţi identice din care este compus. Pe scurt, faţa şi baza sunt perfect drepte, iar partea care vine pe mijloc este tăiată după forma capului. Eu am folosit nişte nenorocit de material sintetic care zăcea pe'aici fără scop ca să fac nişte teste şi să nimeresc forma capului meu. Linia cetrală nu este cusută complet, ci doar până unde se întâlneşte cu baza craniului. Ultimii 8-9 cm sunt lăsaţi liberi pentru a forma o "pungă" care să prindă părul.. 

După cum puteţi vedea, sunt o fotografă foarte talentată. Se vede totuşi ce am făcut: nu am vrut un tiv grosolan, aşa că am făcut un tiv minuscul, de 2-3 mm, rulând materialul şi cosându-l în spirală pe toată partea din spate. Nu mi-am făcut încă griji pentru celelalte margini ale huvetului, veţi vedea imediat de ce. Deşi tivul ăsta e o minune dacă aveti de cusut mătase sau voal, nu îl recomand pentru haine care trebiue să aibă o prestanţă: marginea tinde să devină un pic vălurită din cauza răsucirii.

Deoarece tivul era aproape invizibil am putut să fac o cusătură de tip "herringbone", un fel de hibrid între cusătură, ţesătură şi broderie. Data viitoare voi lucra cu un fir mai plin: aşa e frumos, dar parcă prea finuţ. De asemenea, voi dori să fac o broderie mai complicată, doar de dragul tehnicii, dar astăzi m-am complicat suficient. Am luat modelul de cusătură de aici: Sarah's Hand Embroidey Tutorials. Începutul arată oribil, daaaar....

...până la urmă nu a ieşit rău:

V-am spus vreodată că urăsc pliseurile? A fost totuşi nevoie să plisez partea de jos a huvetului, am fixat-o cu ace şi am cusut-o ca să nu îmi evadeze pliurile înainte de a apuca să pun panglicile. Apropo de panglici, asta este următoarea parte amuzantă.

Am marcat linia dreapta pe material agăţând un fir şi trăgându-l afară. Este singurul mod în care poţi tăia o bucată lungă şi dreaptă. Da, firul mi s-a rupt de n ori, dar, până la urmă, a meritat efortul. Am tăiat nişte benzi late de 5 cm din toată lăţimea materialului, în mare parte pentru că n-aveam nici o idee cât îmi va trebui. Apoi le-am îndoit frumos, le-am fixat cu ace de gămălie (binecuvântat fie cel care le-a inventat), şi le-am călcat cu abur, ca să şi rămână cum le-am pus.

 

Întâi am fixat tivul din jurul feţei, pe care plănuiesc să îl brodez zilele astea. Alb pe alb, desigur. Apoi am montat şi cordonul de susţinere.Cam pe-aici mi s-a făcut dor de maşina mea de cusut şi sunt tare-tare mândră că nu am scos-o din dulap.

 Şi, iată-l: Huvetul meu în stil Sf. Birgitta, cusut în întregime de mână:

Mâine, pe zi şi cu ceva ajutor, voi face ceva poze şi cu el pe cap. Încercările făcute astăzi au fost un amestec între "piţipoancă fâcănd bot de raţă", "zombie attack" şi "medieval what?!?!". Una peste alta, sunt mulţumită. M-am apucat de el la 2 şi l-am terminat la 22.30, ceea ce este cam mult, dar trebuie să iau în considerare că am făcut pauză de masă, de facebook şi m-am oprit sa fac aceste minunate poze deloc înceţoşate, toate astea în timp ce aplicam tehnici noi pentru mine, cum ar fi tivul în spirală şi cusătura herringbone.

Acum, la final, vă ofer şi varianta care se poate face în 15 minute, cu maşina de cusut:

Şi, voila: un huvet care arată bine, dar care nu are la fel de mult "suflet" ca unul lucrat de mână şi brodat.

Pe mai târziu, dragii mei.

(Ah, au mai făcut şi altele asta: Aure şi Arachne, de exemplu.)

Panica pre-concurs

Am fost şocată să aflu că, în mai puţin de 4 zile, trebuie să îi cos iubitului meu o costumaţie medievală civilă de secol 15, conţinând o vestă-dublet civilă, o cămaşă şi o pereche de pantaloni cu codpiece. Suntem în ziua cu numărul 4, mâine va trebui sa le poarte şi eu sunt în maximă panică, nu îmi place cum îmi ies şi mă isterizez inutil la fiecare tăietură. Ştiam că respectivele piese vor trebui făcute, dar nu mă aşteptam să fie o urgenţă atât de mare. De asemenea, nu mă aşteptam să participe la Turnirul Campionilor, participare care mă bucură nespus. Doar pentru prezenţa acolo, toată agitaţia asta devine justificată, iar cheful de lucru se adună de pe unde l-am mai ascuns.  :)

Dar iată că m-am trezit că trebuie să îi bag abur.

La oara asta stau cam aşa:
Camaşa este tăiată şi trebuie cusută.
Vesta are nevoie de orificiile pentru şnururi, pentru a putea fi închisă.
Pantalonii sunt un dreptunghi mare de pânză şi o foaie zângălită.

Mă folosesc de PDF-ul Medieval Tailor's Assistant, pe care vi-l voi pune la dispoziţie. De asemenea, este ultima dată când fac o piesă de îmbrăcăminte fără să fac poze la ce lucrez. De-acum înainte o să documentez fiecare metodă de lucru şi fiecare piesa lucrată. :)

Uraţi-mi succes. :)

Şi, dacă sunteţi în Cluj, mişcaţi la Turnir. Vă va plăcea.

Toate lucrurile grozave...

...încep cu o idee. Uneori ideea îți vine când, după o seară de băut cola cu un prieten, subiectul care te enervează cel mai mult este că datele despre ceea ce te interesează sunt sărace, rare sau foarte bine ascunse. "Ce ar fi să adun totul într-un loc, pe un blog? Sortat frumos, pe pagini, pe măsură ce le găsesc, disponibile și altora care le caută cu disperare?". Până la urmă, de ce nu? De căutat tot caut, de adunat poze și PDF-ur oricum adun, de scris tot scriu, de ce să nu le pun și aici, într-un jurnal al unei diletante care aspiră să învețe?

"Da' tu cine ești și ce legătură ai cu medievalul?"

Acum vreo 9 ani, când eram într-o pasă proastă, fratele meu mai mic a venit cu o idee: "Hai și tu la Cavaleri!". "La «cavaleri»? Ce aș putea face acolo?" "Ei, înveți și tu un dans simpu și un Katas cu torțele."

Nu știam ce e un "katas" și cu ce se mânăncă, dar îmi plăcea focul și m-am decis să încerc. Așa m-am trezit în Teatrul de Vară din Sibiu cu o trupă de 30 de puștani de 14-17 ani. Băieții repetau un fel de luptă-dans cu spade de platbandă și fetele se înclinau stângaci în ceva dansuri pe muzică renascentistă și celtică. Trupa era faină, cu niște puștani porniți să facă ce puteau ei mai bine, plini de energie și educați românește în domeniul medieval: din desene animate și filme Hallmark, iar șefii trupei, niște tipi pe la 25-30 de ani, nu știau nici ei cu mult mai multe. Dar entuziasmul pentru festivaluri de tip medieval creștea în mândra noastră Transilvanie, era rost de făcut bani (pentru ei) și activitatea era pasionantă (pentru noi), deci toate erau bune și frumoase. Iată cum, în 2004, ne prezentam vioi și naivi, mari "cavaleri medievali", la Festivalul Medieval din Sighișoara, între tarabe cu mici și bere, concerte folk și măști de vrăjitoare, împreună cu colegii noștri mai școliți de la alte trupe.

Pe la finalul anului ne-am certat, ne-am despărțit, iar în 2005 am luat-o de la capăt, mai puțini, mai serioși și mai plini de energie, amestecând "medievalul" cu dansul modern, deciși să nu mai purtăm adidași, cu rochițe noi, "medievale", făcute din imaginația noastră și cu o nouă serie de spade de platbandă pe care încă le mai numeam, ingenuu, "săbii".

Deloc surprinzător, în 2006, proaspăt despărțiți de trupa inițială (te pui cu copiii?), și deciși să nu mai "facem balet", am pornit un proiect care urma să țină, în sfârșit, ceva mai mult. Încă mai purtam haine "fantasy medieval", dar începusem să gândim în perspectivă, la a ne procura arme și costume "cum trebuie".

În anul următor începuseră să apară mai o cămașă de zale, mai o glugă, mai o lorică, și ne cumpărasem niste spade de la o firmă românească, spade care fie erau prea grele pentru a fi folosite, fie se sfărâmau vesele în timpul spectacolului. Dar începusem și noi sa arătăm "cumva" între 2007 și 2009, iar în jurul nostru toți începuseră să renunțe la țoalele de pânză pentru a se acoperi cu metal. Probabil cea mai mare realizare a lui 2008 a fost procurarea de spade și săbii "adevărate", replici după modele istorice, create de un fierar profesioist din Ungaria. Îmi amintesc cu drag cât de încântați eram să le auzim "cântând" și sentimentul pe care îl aveam când îi auzem pe băieți zăngănind din toate încheieturile în parade. Și îmi aminesc cât am muncit ca să ni le permitem.

Prin 2010 am început să rătăcesc, copil al nimănui, de la o trupă la alta, învățând din ce în ce mai multe despre "reenactment" și realizând că în perioada medievală nu existau doar prinți și prințese. M-am întâlnit cu Șoimii de Argint, o trupă fenomenală de reenactori care se axaseră pe secolul 10 viking, și care m-au luat cu ei la festivalul din Wolin, Polonia.

Eh, acolo festival: m-am trezit dimineața sub un baldachin de bumbac alb, unde dormisem acoperită cu o blană de oaie. În jur erau sute de corturi albe, în fața cărora meseriașii își întindeau tarabele cu ace și piepțeni de os, lame de damasc, haine brodate, bijuterii din bronz, aur și argint, curele, tăblițe de ceară, arme, armuri și vase din corn, oh, și câte și mai câte. O bogăție de obiecte și de comori. Pescarii afumau pește, femeile găteau sau brodau, menestrelii cântau celor care se găseau să îi asculte și să danseze, războinicii își lustruiau armurile pentru marea luptă de 300 pe 300 de oameni. Nu departe erau legate de mal corăbiile vikinge, iar, pentru un preț, marinarii vânjoși plimbau publicul în sus și-n jos pe râu. Nu m-am putut abține de la a mă gândi cu tristețe la tarabele noastre cu mici și bere, corturile "medievale" cumpărate de la Baumax și îmbrăcate în pânză și hainele noastre desprinse din filme, jocuri și desene animate.

.

Partea bună este că nu eram singura care gândea așa. Copilașii de prin trupe crescuseră. Mulți dintre ei au mers pe la facultăți de istorie, iar trupele au început să fie interesate mai mult de adevărurile istorice și mai puțin de poveștile cu zâne.

Anul trecut, rătăcitoarea și-a găsit o nouă familie, o trupă de descreierați superbi, care vor să facă treabă bună, să crească împreună și să învețe tot ce se poate despre viața medievală, istoria vie și reconstituirea istorică. În articolele viitoare voi descrie epopeea mea (și a lor) pentru descoperirea de surse de informare, pentru a crea costume și obiecte de uz, pentru a deprinde tehnicile de luptă din perioada pe care ne-am ales-o și pentru a reda cât mai bine bucata noastră de istorie: a doua jumătate a secolului cinsprezece, Bistrița, Transilvania.

Cred că ne vom distra împreună. Pentru că ce sens are să faci ceva, dacă nu îți vine mereu să zâmbești în timp ce lucrezi?

Străjeri, mulțumesc. :)