Stratificarea hainelor: coșmar de weekend

După cum știți (sau ar trebui să fi aflat), Antichitatea târzie și începutul epocii medievale au fost niște perioade net mai călduroase decât modernitatea (ceea ce explică tunicile extrem de sexy ale romanilor - trăiască bărbații în fustă scurtă și sandale cu șosete!), urmată de o perioadă de răcire din ce în ce mai accentuată care a culminat la 1816 cu un minim al temperaturior înregistrate, un an complet lipsit de dezgheț și romanul Frankenstein. Ah, și biciclete, că le muriseră caii... S-a numit "Anul fără vară" și e și o melodie faină despre asta.

Asta înseamnă că veșmintele medievale și renascentiste, pe măsură ce răcirea vremii e mai accentuată, devin din ce în ce mai stratificate, continând măcar două straturi suprapuse până și în timpul verii, și deseori măcar unul din lână.

Fiind acum din nou aproape de temperaturile inițiale din vremurile antice, reenactorii începători care vor să reconstituie orice peste secolul 10 sunt pe drept cuvânt îngroziți de stratificarea de materiale și de amplitudinile și drapajele prezente în iconografia disponibilă. Un bărbat ar purta lenjerie intimă de in, pantaloni de lână, cămeșă de in, vestă sau dublet, căciulă sau glugă, până și în miezul verii, dacă nu e nobil. Dacă e nobil "merită" și un overcoat căptușit. Femeile poartă o cămeșă lungă, kirtle, mâneci sau mâneci false, văl cu sau fără alt accesoriu, ciorapi de lână până sub genunchi, și, dacă e nobilă încă o rochie deasupra, sau, dacă e la lucru, un șorț.

Pedella Altarului Poliptic de la Biertan, jud Sibiu. Sf Servatius și părinții săi, 1515. Remarcați bogăția de drapaje.

Pictură de altar, sec. XV, Dupuș, jud Sibiu. La femeie se vede o chemiză albă pe sub două rochii, una cu mâneci lărguțe adunate pe încheietură cu o bandă decorată și una de lână fără mâneci. Mi-e greu să îmi dau seama câte straturi portă bărbatul.

"Rezolvarea" reenactorilor e tranșantă: Bărbații stau în cămeșă, lucru care ar fi echivalent cu ieșitul în boxeri, maiou și șlapi la plimbare sâmbătă seara, iar fetele încearcă să croiască niște simulacre de rochii stratificate cosând X-uri de șnur pe panouri de alte culori introduse în rochii sau cosând mâneci de alte culori și/sau fermoare. Din păcate rezultatul nu e doar incorect, ci și neconfortabil. Opărelile și mirosurile de pubelă încinsă sunt plaga oricărui festival "medieval" bazat pe colanți și rochii de Satan ... erm .... aham! .... ăăăă... satin.

Cred că am nevoie și de mărturia unui bărbat care umblă îmbrăcat corect stratificat, dar, din punctul de vedere al unei femei, pot spune atât:

"Stop worrying and Love stratification"

Vă spun sincer, ADOR rochiile stratificate. Îndur mai bine căldura și termin un festival mirosind a sare și fum, nu a plastic ars și piele pârlită. No, hai să vă zic și de ce.

1: Mai multe straturi de materiale naturale sunt un scut termic excelent. Adică nici nu îngheți, nici nu te coci. 'Bolloks! Cum? 'E-te așe:
Materialele naturale crează un strat subțire de aer între ele. Absorb transpirația și îi permit să se evapore, transpirație care, altfel, ar prinde repede temperatura mediului, și te-ar încălzi sau răci, după caz. Apoi, stratul sau straturile de aer prinse între faldurile materialelor acționează ca găurelele alea din cărămizile izolante: stratul de aer nu e conductor termic, așa că nu facilitează nici pierderea termică, nici încălzirea, deci temperatura corpului tău e constantă. De aia nu crăpau cruciații în costum complet de zale, cu pelerine și blănuri pe ei, în Orientul Mijlociu. Temperatura lor constantă era 37 de grade, chiar dacă afară erau 45 de grade. Problemele lor tindeau să fie mai....contondente.

2: Nu te "opărești", pentru că transpirația se evaporă din materialele naturale, și nu rămâi cu textile umede pe tine, să te frece când te miști. Chiar mai bine, inul se înmoaie la apă, nu se rigidizează.

3: Mersul în rochie fără jupă e un fel de slalom printre pisici, pe întuneric. Fetele știu cât de greu e să convingi o fustă amplă să nu ți se înoade de gleznă. O chemiză până deasupra gleznei te salvează de picat în bot. Una mai lungă, dar cu amplitudine controlată, are același rol, și mai poate fi și arătată "de fashion".

4: Tot la subiectul "jupă", chemiza se mizerifică tare. Find albă sau bej, după o zi arată ca pixu'. Dar prinde praful iscat de rochia de deasupra, praf pe care altfel l-ai curăța de pe pulpe.


5: Jambierele de lână. Eu le port din 3 motive:
a) Jeg. Isc praful cu fusta. Îl prefer prins de ceva textil, nu amestecat cu transpirație scursă pe gambă.
b) iarbă înaltă, crenguțe, și alte minuni ale naturii care țin neapărat să se aghețe de glezne când festivalul e pe iarbă.
c) C e pentru Căpușe. Urăsc căpușele. Mi-e frică de căpușe. Bleah. Aș purta jambiere metalice, dacă aș ști că le alung cu ele. Bleah.

Cam așa am aflat din experiența a vreo 12 veri, variind de la rochie de satin fără maneci sau jupă, rochie sintetică cu jupă (tot sintetică), rochie mono-stratifiată de bumbac, rochie dublu-stratificată de in+bumbac, costumație stratificată de in+lână.

No, succes la suprapus materiale. și have fun.

Femeia în istorie: victimă prin lege?

Aud des ideea că, într-un mod care mie îmi scapă, sexul feminin a fost, timp de milenii, victima instituției patriarhale. Mi s-a pictat în culori vibrante imaginea femeii oropsite, intenționat tinută în întuneric, lipsită de drepturi și supusă bărbatului. Sunt convinsă că au existat cazuri de sexism instituționalizat și asemenea experimente sociale nocive se întâmplă și acum, dar istoria femeii în societate e un pic mai nuanțată.

Să începem, însă, de la Adam și Eva.

Nu, nu personajele mitologice, nici Adamul cromozomial și Eva mitocondrială care au făcut atâția studenți superficiali să fie confuzi, ci o nouă pereche ipotetică, plasată la începutul lui Homo Sapiens. O asemenea pereche de oameni negricioși, mai degrabă scunzi și cu pielea aproape lipsită de blană ar fi locuit într-o comunitate nomadă de vânători-culegători. Ar cunoaște gătitul, și ar înțelege un aspect vital: specia lor de maimuțe chele, lipsite de ghiare și colți, lente, neputincioase, are nevoie de două lucruri pentru a supraviețui: comunitate și continuitate.

Comunitate, pentru că maimuțele astea jalnice erau puternice împreună. Împreună vânau și ucideau prăzi mai mari și mai puternice pentru a asigura proteina animală ce a contribuit la creșterea creierelor, împreună organizau campaniile de adunat fructe și ciuperci, împreună hrăneau artistul/inventatorul/meșteșugarul care ducea tribul mai departe, împreună creșteau copiii care asigurau continuitatea. Și aceasta specie și-a dat seama că nu toți pot face aceleași lucruri. Femeile trebuiau protejate, or nu mai apucau să nască și să crească o altă generație. Nu le puteai expune în activități dure, cum ar fi vânătoarea sau luptele teritoriale. Mai târziu, când se ridicau primele cetăți, aceleași femei nu puteau fi duse în cariera de piatră. Cineva trebuia să asigure continuitatea. Barbații erau înlocuibili. Unul putea să suplinească pentru mai mulți în ce privește propagarea speciei. Femeile nu.

Gândiți-vă acum că Homo Sapiens are o vechime de 200.000 de ani și că speciile anterioare nu erau neapărat mult diferite ca formă de organizare tribală. Gândiți-vă de asemenea că până acum era să dispărem cu totul de câteva ori. Am început să fim în relativă siguranță ca specie abia acum 11.000 de ani, cand am inceput să ne ferim de capriciile naturii folosind agricultura, inventând orașul, creînd civilizația, dar asta nu însemna că un trib sau un neam nu putea lua calea păsării Dodo. Vă amintiți Cartagina?

Am insistat destul pe nevoia continuității genetice? Hai să continuăm.

Am stabilit că femeia medie era mai prețioasă decât bărbatul mediu, dar vorbim despre vremuri grele. Fiecare trăgea spuza pe genele proprii: dacă puteai exploata pe "altul" pentru a da șanse copiiilor tăi, era bine: bogatul exploata pe sărac, un neam exploata pe altul. Sclavie, sisteme de caste, iobăgie, toate astea sunt sisteme prin care societatea încerca să ofere șanse unora, în detrimentul incidental sau voit al altora. Când spui că "femeile nu aveau drept de vot", întrebarea corecta e: "Bărbații aveau drept de vot?". În majoritatea cazurilor, răspunsul e "uhm...nu" sau "da, dacă erau extrem de bogați".

E important, când descriem situațiile istorice, să oferim o imagine globală: femeile rareori învățau să scrie în epoca x; bărbații (poate, dar nu obligatoriu) stăteau marginal mai bine pentru că învățau să scrie în mânăstiri sau erau sclavi-scribi, nu pentru binele sau libertatea lor, ci exclusiv ca mod de supraviețuire.

Vorbind de Patriarhatul roman, cineva remarca: "Tatal alegea soțul, și femeia era permanent supusă tatălui, nu avea dreptul de a alege nimic!". Și pun și eu întrebarea: "Și bărbatul?" " Și bărbatul." În era patriarhatului roman, tătal era responsabil de familie. O femeie, chiar si casatorită, era reprezentanta tribului (gintei) tatălui ei, sau, mai degrabă, a celui mai vârstnic bărbat din neam. Căsătorită fiind, copiii născuți în cadrul căsătoriei aparțineau gintei tatălui lor. În caz de divorț (decis simplu de oricare dintre părți), femeia se întorcea în ginta ei. Cât despre dreptul de vot sau de a deține funcții publice, pe acesta îl aveau nu toți cei ce locuiau în oraș, cât timp dețineau penis, ci doar cei care au sevit în armată sau cei care ar fi putut oricând să fie înrolați, pe principiul că cel căruia i se cere să își sacrifice viața pentru țara lui are dreptul de a avea un cuvânt de spus în conducerea ei. Dacă ar fi avut legiuni de femei, ar fi votat și femeile. Dar femeile nu erau trimise să stea timp de 25 de ani pe front.

Patriarhat? Desigur. Dar în patriarhatul roman femeile și bărbații aveau drept de proprietate, ba femeile cu 3 copiii primeau reduceri de taxe și avantaje financiare. Pedepsele legale erau mai blânde pentru femei, iar a-ți bate nevasta nu era ilegal, dar era moarte socială.

Să venim mai aproape, în era medievală, când femeile nu știau să scrie și bărbatul avea dreptul legal de a-și bate nevasta.

Aici, problema e spinoasă. Nu toti regii stiau să scrie, darămite femeile. Viața era brutală, și organizarea socială era adeseori rezultatul mofturilor unor conducători a căror educație cuprindea trasul cu arcul și 5 cântece de beție. Ne mirăm că găsim undeva situația în care conducătorul local pur și simplu deleaga responsabilitățile? Avem următorul caz: tatăl familiei, "capul", are în grijă/responsabilitate copiii minori, femeile, servitorii și calfele. Dacă unul dintre aceștia fură o pâine sau aruncă cu pietre în singura fereastră de sticlă a bisericii, tatăl de familie e responsabil legal și e pedepsit cu amendă, biciuire sau închisoare. În situația în care tu vei fi pedepsit dacă altcineva face o nefăcută, nu e normal să ai dreptul legal de a-ți impune autoritatea?

Auzisem o poveste medievală despre un bărbat care și-a dus femeia în fața judecătorului pentru că aceasta l-ar fi bătut. Judecatorul, în înțelepciunea sa, a decretat că acel bărbat trebuie legat de șaua unui măgăruș, cu fața înapoi, și plimbat prin toată cetatea, să arunce oamenii cu napi în el: la ce e bun un bărbat care nu are autoritatea de a impune legea în propria locuință?

Evident că nu era o situație perfectă. Nimănui nu îi era bine. Cel mai sărac om de acum trăiește mai bine decât bogații epocii: trei kile de aur nu pot cumpăra o oră de lumină electrică suficientă pentru citit în 1473. O villa romană nu putea cumpăra un wireless de trei surcele în 152. Sau insulină. 

Trebuie însă să judecăm mereu lucrurile nu prin prisma situației actuale, ci prin prisma situației de atunci, or nu vom putea face o analizaă coerentă. Și....înca ceva.

Ceva personal.

Existăm, noi, H.Sapiens, de două sute de mii de ani. Două sute de mii de ani. Vreți să îmi spuneți că o ușoară majoritate (mereu am fost mai mult de jumătate dintre oameni, că muream mai rar decât bărbații) a fost supusă timp de două sute de mii de ani? Ca în două sute de mii de ani femeile nu au fost capabile să lupte pentru drepturile lor până nu s-au trezit niște unele în America, alaltăieri din punct de vedere istoric? Vreți să îmi spuneți că femeia chiar a fost atât de inferioară intelectual bărbatului încat ne-au trebuit 200.000 de ani ca să scoatem botul și să mârâim? Găsesc presupunerea asta sexistă. Mă uit în urmă și văd regine, conducătoare de trib, femei de știință, poetese, istorici, artiste. Dacă una poate, pot și altele. Nu poți reconcilia reginele Angliei cu imaginea asta a femeii oropsite. Nu pușcă. Seamănă cu poveștile despre românii exploatați din Transilvania, unde se pun întrebări gen: "și ungurii și sașii sșraci nu erau exploatați?" "Ba da." "Și castelu' cela cu corbu', ăla al cui e?" "Al unui român, tătal regelui Ungariei."

În concluzie:

În cele doua sute de mii de ani de istorie, femeilor le-a fost greu. Și bărbaților. Femeile au fost exploatate. Și bărbații. Au fost ținute intenționat în întuneric, lipsite de educație, ca și bărbații. Și uneori au realizat lucruri mărețe. Ca bărbații. Dar altfel. "Diferiți, dar egali"? Poate. Sau, mai degrabă, " Diferiți, dar cu scop comun: Comunitate. Continuitate."

Imagine dintr-un roman Arthurian francez, probabil  "Le Livre du Lancelot du Lac", 1201-1300, Bibliothèque nationale de France, Département des manuscrits, Français 95, 226r.

A nu mai fi femeie: drama dublului cromozom X în reenactmentul românesc.

În anul 2015 am stat și am clocit "articolul" ăsta vreo săptămână încheiată, și acum am zis că ar fi o treabă sa îl editez și să îl urc și pe blog. Dacă aș fi fost la psihologie aș fi găsit titlul unul bun pentru o dizertație, dar, fiind doar o oarecare Floare, îmi las și eu impresiile pe interneți, ca să nu fac și eu ca dulăul din banc: e rău, dar se consumă în sine.

Sunt implicată în "Medieval", "artă medievală" si "reenactment" din 2004, de când și-a băgat necuratul coada și am intrat pe post de "domniță" într-o trupa de "cavaleri". Folosesc ghilimelele pentru că acțiunile și costumele noastre nu erau documentate nici măcar din filmele Disney, darămite din ceva surse istorice. Dar era fain, și eram tineri, și eram plini de entuziasm, și asta aproape că suplinea pentru faptul că eram mai needucați decât o scândură din gardul lui nea' Vasile. Sau, cel puțin, așa credeam noi.

Încă de atunci, din prima clipă într-o trupă "medievală" am remarcat că problemele cele mai mari cu adaptarea la rol nu le aveau băieții, ci fetele, incluzând-o pe subsemnata. Cum să mergi în rochie lungă, poate chiar cu trenă, dacă ești învățată să porți blugi și bocanci? Cum să nu te machiezi și să nu umbli cu copitele vopsite? Cum, doamne ferește, să îți acoperi capul? Dansurile (documentate din filme Halmark) arătau mai degrabă ca rezultatul intrării cu un tractor într-o turma de oi pilite, și dificultatea cea mai mare era să fie tinute "săbiile" departe de mâinile femeilor.

Trendul acesta din urmă, cel al femeii care nici nu știe să își țină echilibrul pe două picioare, dar vântură o armă prea grea pentru propriile forțe într-un trist simulacru de agresivitate e aparent în mișcarea de reenactment încă de la începuturile ei fanteziste, și rezistă până în ziua de azi. I-am fost și eu victimă. Am intrat și eu ca "amazoană" în scena. Am insistat și eu sș pun mâna pe spadă, până mi-a devenit evident că sunt complet neantrenată si mersul la sală îmi e neatractiv. Dar...am crescut. Am crescut, și am inceput să analizez situația din partea cealaltă, la rece.

De ce oare nu le place femeilor să fie femei?

Dar pun întrebarea gresită. Desigur că femeilor le place să fie femei (e grozav!), altfel ar fi mai multe femei competente în poziții rezervate momentan bărbaților: manageri, soldați, chirurgi, săpători de șanțuri, gunoieri, leaderi politici și zidari. Rareori, însă, vom gasi femei care se angajează voluntar în poziții care le pun în pericol integritatea fizică si psihică.

Reformulez întrebarea:

De ce le place femeilor să joace roluri de bărbați, atunci când acestea sunt lipsite de riscuri?

De ce se îmbracă femeile în cavaleri de mucava? De ce mă întâlnesc cu "amazoane", " gladiatoare", arcașe și (oroarea ororilor) femei înrolate în legiuni romane, într-un număr așa de mare încât publicul nu poate ajunge la altă concluzie decât că anticii și medievalii cărau după ei la fel de multe femei combatante cât si bărbați?

Da, este știut că au existat gladiatoare. Vreo duzină bună. Da, este știut că au existat femei care au plecat cu vikingii în raiduri, asa-numitele "shieldmaidens", sau chiar strategi militari femei prin triburi nordice și germanice. Se știe despre regine războinice precum Boudica si Kahina, și despre femei din Evul Mediu creștin și din Renaștere care au condus apărarea unor cetăți sub asediu, dar femeile astea, atunci ca și acum, erau rarități. Câte Margaret Tatcher pot exista pe un glob așa de mic?

Poate cea mai tristă remarcă pe care am auzit-o în ultima vreme a venit de la un copilaș care a fost martor la șocul meu cauzat de apariția unei trupe de palmirence. (Palmirenii, auxiliari arcași în armata Imperiului Roman, exclusiv bărbați). Mi-a cazut falca, și am avut o replică nesabuită (băiatul era fiul uneia dintre arcașe) din seria " Alea sunt palmirence? Ce naiba caută FEMEI IN ARMATA ROMANĂ????!!!" Replica a fost că "Vor și prietenele, soțiile, mamele să vină, și ce să facă și ele?"

Mi-am dat seama atunci de două lucruri:

1: Nu toate femeile beneficiază de binecuvantarea unică de a nu avea timp nici să respire, darămite să se plictisească, în timpul unui festival. Aparent noi, alea care facem ca titirezul între bucătărie, meșteșuguri, îmbrăcat și dezbrăcat armuri, discuții cu publicul și munci administrative suntem puține. Pot concepe rațional că un om se poate plictisi în festival, dar mi-e greu să înregistrez emoțional acest fapt.

2: Nu toate femeile sunt fericite cu rolul pe care îl au în societate, și cu atât mai puțin cu rolul alocat într-o societate patriarhală, unde războinicul are parte de respect și apreciere.


Eh, și aici am vrut să ajung: rolul femeii în societatea patriarhală, sau, mai degrabă, rolul femeii într-o societate unde un război pierdut și o secetă de 5 ani pot însemna moartea unei națiuni.

Valoarea unui om în societate e măsurata în valoarea serviciilor pe care le oferă acelui grup. Un cerșetor are valoare socială minimă. Un mare strateg are o valoare socială mare, în vreme de razboi. Femeile, ca grup, sunt un "bun" de foarte mare valoare pentru orice societate, dar cu atât mai mult când boala, războiul și capriciile naturii pun respectiva societate într-un permanent pericol de extincție. Dacă un război "rade" 80% din populația feminină, poporul ăla e blestemat. Revenirea e imposibilă. Dacă acelasi război cruță femeile, dar ucide 80% dintre bărbati, în 20 de ani populația își poate reveni. Decurge de aici că femeile TREBUIE protejate.

Acest lucru s-a făcut in multe feluri: pedepse mai mici pentru comiterea unor fapte ilegale, sau pedepsirea tutorelui legal în locul femeii, bărci de salvare exclusiv pentru femei (de pe Titanic au supraviețuit 20% dintre bărbați, 50% dintre copii, dar 74% dintre femei), și, în special, interdicția de a înrola femei în armată. Desigur, femeile luptau. Puneau mâna pe ce apucau în caz de asediu, ajutau la artilerie, lavandierele erau înarmate cu arbalete sau arme de foc, dar femeile nu ajungeau în trupe organizate și nu erau puse în pericol. Să faci așa ceva era obscen, antievolutiv, nesustenabil.

Un popor care nu își protejează femeile e un popor fără șanse.

Ce putem face noi, femeile puternice ale unei epoci fără ciumă, fără războaie, fără foamete?

Forța, doamnele mele, e de multe feluri, și nu neapărat în vârful armei. E mai multă forță și tarie de caracter în a reproduce un meșteșug antic sau medieval decât în scălâmbăieli caraghioase cu o armă prea grea. E mai multă grație și frumusețe în dans decât în circ. Da, sunt excepțiile, fetele alea care pot rupe un barbat în bucăți în lupta cu arma, dar ele, precum Boudica, sau Kahina, sau Zenobia, sunt excepția, nu regula.

Poziția mea este asta: când facem reenactment trebuie să fim oglinda unei epoci. Trebuie nu doar să imităm fără să pricepem, ci să înțelegem de ce erau lucrurile cum erau, și să putem explica publicului sacrificiile făcute de catre cei de demult pentru ca ei, privitorii, să spele vasele cu apă caldă, la lumina becului. Nu putem idealiza istoria: istoria nu e ideală. Nu putem să ne comportam în costum ca în minunata noastră epocă lipsită de pericolul morții violente, al foametei și al ciumei, nu fără a părea că nu facem altceva decât bal mascat, circ.

Putem face o mulțime de lucruri în tabără, de la a demonstra meșteșugurile casnice, precum prelucrarea fibrelor textile, până la meșteșuguri mai complexe, "de breaslă", unde femeile își asistau soții, sau chiar erau acceptate ele însele în bresle. Sunt imens de multe lucruri pe care le putem face pentru a alunga spectrul plictiselii, și care ar putea da autenticitate unei tabere de reenactment care suferă de austeritatea taberei exclusiv militare pe unde se plimbă, în mod inexplicabil, un număr de femei.

Cunosc textul cu "mulți văd, puțini pricep", și îl găsesc dezgustător. Mulți văd, puțini pricep, dar rolul nostru e să le dăm o lecție de istorie, să îi educăm, nu să profităm de faptul că sistemul nostru educațional e echivalent cu o școală clandestină de dresaj canin.

Doamnelor, e grozav să fii femeie. E și mai grozav să fii femeie în reenactment, dar trebuie muncă. Multă muncă. Pentru că, doamnele mele, în societatea reală și în trupele de reconstituire istorică femeile sunt scheletul, coloana vertebrală, cele care susțin întregul proiect pentru ca ei, războinicii, să poată străluci: le e mai ușor să pășească mândri atunci când trupa nu e un joc de holtei, ci o societate care trebuie protejată, un grup pentru a cărui onoare merită să își care crucea. Sau armura.

Să lăsăm bărbații să fie bărbați.

Rochia Magdalenei și nu prea.

M-am îndrăgostit ca o copilă de o pictură, și anume "Magdalena" de Rogier Van der Weiden, și, norocul meu, era de la jumătatea secolului XV, eeexact cum îmi trebuie mie.

Magdalena  - Rogier Van der Weiden, 1450.

Ce îmi rămânea de făcut decât să mă apuc de cusut?
Am decis că îmi TREBUIE să fie cusută cât mai mult de mână, și, după ce am tras "cusăturile lungi" la mașină, am tivit tot ce se putea de mână, am cusut eyleturi și...

Cam asta a ieșit:

Cu poalele un pic suflicate, pentru dans. In spatele meu, căpitanul Vlad, cu nădragi și vestă nou nouțe.

Legată cu șorț, cum se cuvine unei femei harnice.

 O să mai pun niște poze cu detalii, când le-oi obține.

Amu', știu că în pictură decolteul e diferit, mai larg și mai lăsat pe umeri, dar, având în vedere că genul ăla de decolteu are toate șansele să smulgă rochia de pe mine la dans, am ales să consider că e o licența artistică, și să optez pentru funcțional. Urmează chemiza cu decolteu triunghiular, mânecile integral brodate (o să mă sinucid înainte să ajung la primul cot, știu), și "OZN"-ul de pe cap.

Urați-mi succes.

Jumătate de costumație de secol 15

Cum se întâmplă întotdeauna, cu 2 nopți înainte de festival zumzăiam să îmi îmbrac decent căpitanu'.

Ar mai fi cazu' de o cămașă cumsecade, de niște încălțări de doamne-ajută și de broderie pe triunghiul din spate și, poate, pe codpiece, dar urmează și astea în curând. Momentan, work in progress:

Croitorie medievală?

Dacă tot cos cât e ziulica de lungă, de ce să nu fericesc și pe alții cu piese de îmbrăcăminte pe gustul lor anacronic?
De acum, cumătra Freija croitorește medieval, la comandă.

Mă găsiți pe Facebook, pe Freija's Stitches - Medieval Garments and Accessories

Dublet militar, pe drum.

Da, îmi ia milenii să termin proiectul ăsta. Sunt încântată de cum mi-au ieşit curelele cu care se închide, îmi place enorm cum se aşează pe corp, şi momentan am reuşit să mă opresc din quilting, care nu va fi niciodată gata, pe principiul că mereu îmi va mai veni o idee unde ar mai putea veni o linie. Singurul lucru care m-ar putea opri ar fi să mi se termine aţa. Am ales să cos în punct de lănţişor, pentru că pot controla mai bine cum iese pe interior şi arată destul de estetic. Evident, nu puteam lucra decât într-o culoare de contrast, după cum îmi este obsesia:
   

Momentan, departe de a fi gata, arată aşa:

Aştept să văd pe unde vine platoşa, ca să îi fixez punctele de armare, un nou motiv pentru jocuri de forme şi culoare. Abia aştept să văd cum evoluează proectul ăsta viu, care pare să aibă nişte idei proprii şi care nu mai are nici o legătură cu ideea mea iniţială despre cum ar trebui să iasă.

Şi, desigur, abia aştept să îl pozez pe purtător. Stă exact cum plănuiam, şi sunt mândră că mi-a ieşit fittingul atât de bine  la primul dublet. Este, desigur, loc de îmbunătăţire, şi probabil următoarea piesă va arăta mai bine, dar asta nu mă opreşte să fiu fericită cu ce am reuşit momentan. A fost dificil să controlez materialele, straturile şi formele.

Curând, poze cu monstrul cărămiziu în festival şi cu un dublet civil, înca în construcţie.

Spor la lucru, meşterilor. :)