A nu mai fi femeie: drama dublului cromozom X în reenactmentul românesc.

În anul 2015 am stat și am clocit "articolul" ăsta vreo săptămână încheiată, și acum am zis că ar fi o treabă sa îl editez și să îl urc și pe blog. Dacă aș fi fost la psihologie aș fi găsit titlul unul bun pentru o dizertație, dar, fiind doar o oarecare Floare, îmi las și eu impresiile pe interneți, ca să nu fac și eu ca dulăul din banc: e rău, dar se consumă în sine.

Sunt implicată în "Medieval", "artă medievală" si "reenactment" din 2004, de când și-a băgat necuratul coada și am intrat pe post de "domniță" într-o trupa de "cavaleri". Folosesc ghilimelele pentru că acțiunile și costumele noastre nu erau documentate nici măcar din filmele Disney, darămite din ceva surse istorice. Dar era fain, și eram tineri, și eram plini de entuziasm, și asta aproape că suplinea pentru faptul că eram mai needucați decât o scândură din gardul lui nea' Vasile. Sau, cel puțin, așa credeam noi.

Încă de atunci, din prima clipă într-o trupă "medievală" am remarcat că problemele cele mai mari cu adaptarea la rol nu le aveau băieții, ci fetele, incluzând-o pe subsemnata. Cum să mergi în rochie lungă, poate chiar cu trenă, dacă ești învățată să porți blugi și bocanci? Cum să nu te machiezi și să nu umbli cu copitele vopsite? Cum, doamne ferește, să îți acoperi capul? Dansurile (documentate din filme Halmark) arătau mai degrabă ca rezultatul intrării cu un tractor într-o turma de oi pilite, și dificultatea cea mai mare era să fie tinute "săbiile" departe de mâinile femeilor.

Trendul acesta din urmă, cel al femeii care nici nu știe să își țină echilibrul pe două picioare, dar vântură o armă prea grea pentru propriile forțe într-un trist simulacru de agresivitate e aparent în mișcarea de reenactment încă de la începuturile ei fanteziste, și rezistă până în ziua de azi. I-am fost și eu victimă. Am intrat și eu ca "amazoană" în scena. Am insistat și eu sș pun mâna pe spadă, până mi-a devenit evident că sunt complet neantrenată si mersul la sală îmi e neatractiv. Dar...am crescut. Am crescut, și am inceput să analizez situația din partea cealaltă, la rece.

De ce oare nu le place femeilor să fie femei?

Dar pun întrebarea gresită. Desigur că femeilor le place să fie femei (e grozav!), altfel ar fi mai multe femei competente în poziții rezervate momentan bărbaților: manageri, soldați, chirurgi, săpători de șanțuri, gunoieri, leaderi politici și zidari. Rareori, însă, vom gasi femei care se angajează voluntar în poziții care le pun în pericol integritatea fizică si psihică.

Reformulez întrebarea:

De ce le place femeilor să joace roluri de bărbați, atunci când acestea sunt lipsite de riscuri?

De ce se îmbracă femeile în cavaleri de mucava? De ce mă întâlnesc cu "amazoane", " gladiatoare", arcașe și (oroarea ororilor) femei înrolate în legiuni romane, într-un număr așa de mare încât publicul nu poate ajunge la altă concluzie decât că anticii și medievalii cărau după ei la fel de multe femei combatante cât si bărbați?

Da, este știut că au existat gladiatoare. Vreo duzină bună. Da, este știut că au existat femei care au plecat cu vikingii în raiduri, asa-numitele "shieldmaidens", sau chiar strategi militari femei prin triburi nordice și germanice. Se știe despre regine războinice precum Boudica si Kahina, și despre femei din Evul Mediu creștin și din Renaștere care au condus apărarea unor cetăți sub asediu, dar femeile astea, atunci ca și acum, erau rarități. Câte Margaret Tatcher pot exista pe un glob așa de mic?

Poate cea mai tristă remarcă pe care am auzit-o în ultima vreme a venit de la un copilaș care a fost martor la șocul meu cauzat de apariția unei trupe de palmirence. (Palmirenii, auxiliari arcași în armata Imperiului Roman, exclusiv bărbați). Mi-a cazut falca, și am avut o replică nesabuită (băiatul era fiul uneia dintre arcașe) din seria " Alea sunt palmirence? Ce naiba caută FEMEI IN ARMATA ROMANĂ????!!!" Replica a fost că "Vor și prietenele, soțiile, mamele să vină, și ce să facă și ele?"

Mi-am dat seama atunci de două lucruri:

1: Nu toate femeile beneficiază de binecuvantarea unică de a nu avea timp nici să respire, darămite să se plictisească, în timpul unui festival. Aparent noi, alea care facem ca titirezul între bucătărie, meșteșuguri, îmbrăcat și dezbrăcat armuri, discuții cu publicul și munci administrative suntem puține. Pot concepe rațional că un om se poate plictisi în festival, dar mi-e greu să înregistrez emoțional acest fapt.

2: Nu toate femeile sunt fericite cu rolul pe care îl au în societate, și cu atât mai puțin cu rolul alocat într-o societate patriarhală, unde războinicul are parte de respect și apreciere.


Eh, și aici am vrut să ajung: rolul femeii în societatea patriarhală, sau, mai degrabă, rolul femeii într-o societate unde un război pierdut și o secetă de 5 ani pot însemna moartea unei națiuni.

Valoarea unui om în societate e măsurata în valoarea serviciilor pe care le oferă acelui grup. Un cerșetor are valoare socială minimă. Un mare strateg are o valoare socială mare, în vreme de razboi. Femeile, ca grup, sunt un "bun" de foarte mare valoare pentru orice societate, dar cu atât mai mult când boala, războiul și capriciile naturii pun respectiva societate într-un permanent pericol de extincție. Dacă un război "rade" 80% din populația feminină, poporul ăla e blestemat. Revenirea e imposibilă. Dacă acelasi război cruță femeile, dar ucide 80% dintre bărbati, în 20 de ani populația își poate reveni. Decurge de aici că femeile TREBUIE protejate.

Acest lucru s-a făcut in multe feluri: pedepse mai mici pentru comiterea unor fapte ilegale, sau pedepsirea tutorelui legal în locul femeii, bărci de salvare exclusiv pentru femei (de pe Titanic au supraviețuit 20% dintre bărbați, 50% dintre copii, dar 74% dintre femei), și, în special, interdicția de a înrola femei în armată. Desigur, femeile luptau. Puneau mâna pe ce apucau în caz de asediu, ajutau la artilerie, lavandierele erau înarmate cu arbalete sau arme de foc, dar femeile nu ajungeau în trupe organizate și nu erau puse în pericol. Să faci așa ceva era obscen, antievolutiv, nesustenabil.

Un popor care nu își protejează femeile e un popor fără șanse.

Ce putem face noi, femeile puternice ale unei epoci fără ciumă, fără războaie, fără foamete?

Forța, doamnele mele, e de multe feluri, și nu neapărat în vârful armei. E mai multă forță și tarie de caracter în a reproduce un meșteșug antic sau medieval decât în scălâmbăieli caraghioase cu o armă prea grea. E mai multă grație și frumusețe în dans decât în circ. Da, sunt excepțiile, fetele alea care pot rupe un barbat în bucăți în lupta cu arma, dar ele, precum Boudica, sau Kahina, sau Zenobia, sunt excepția, nu regula.

Poziția mea este asta: când facem reenactment trebuie să fim oglinda unei epoci. Trebuie nu doar să imităm fără să pricepem, ci să înțelegem de ce erau lucrurile cum erau, și să putem explica publicului sacrificiile făcute de catre cei de demult pentru ca ei, privitorii, să spele vasele cu apă caldă, la lumina becului. Nu putem idealiza istoria: istoria nu e ideală. Nu putem să ne comportam în costum ca în minunata noastră epocă lipsită de pericolul morții violente, al foametei și al ciumei, nu fără a părea că nu facem altceva decât bal mascat, circ.

Putem face o mulțime de lucruri în tabără, de la a demonstra meșteșugurile casnice, precum prelucrarea fibrelor textile, până la meșteșuguri mai complexe, "de breaslă", unde femeile își asistau soții, sau chiar erau acceptate ele însele în bresle. Sunt imens de multe lucruri pe care le putem face pentru a alunga spectrul plictiselii, și care ar putea da autenticitate unei tabere de reenactment care suferă de austeritatea taberei exclusiv militare pe unde se plimbă, în mod inexplicabil, un număr de femei.

Cunosc textul cu "mulți văd, puțini pricep", și îl găsesc dezgustător. Mulți văd, puțini pricep, dar rolul nostru e să le dăm o lecție de istorie, să îi educăm, nu să profităm de faptul că sistemul nostru educațional e echivalent cu o școală clandestină de dresaj canin.

Doamnelor, e grozav să fii femeie. E și mai grozav să fii femeie în reenactment, dar trebuie muncă. Multă muncă. Pentru că, doamnele mele, în societatea reală și în trupele de reconstituire istorică femeile sunt scheletul, coloana vertebrală, cele care susțin întregul proiect pentru ca ei, războinicii, să poată străluci: le e mai ușor să pășească mândri atunci când trupa nu e un joc de holtei, ci o societate care trebuie protejată, un grup pentru a cărui onoare merită să își care crucea. Sau armura.

Să lăsăm bărbații să fie bărbați.