Femeia în istorie: victimă prin lege?

Aud des ideea că, într-un mod care mie îmi scapă, sexul feminin a fost, timp de milenii, victima instituției patriarhale. Mi s-a pictat în culori vibrante imaginea femeii oropsite, intenționat tinută în întuneric, lipsită de drepturi și supusă bărbatului. Sunt convinsă că au existat cazuri de sexism instituționalizat și asemenea experimente sociale nocive se întâmplă și acum, dar istoria femeii în societate e un pic mai nuanțată.

Să începem, însă, de la Adam și Eva.

Nu, nu personajele mitologice, nici Adamul cromozomial și Eva mitocondrială care au făcut atâția studenți superficiali să fie confuzi, ci o nouă pereche ipotetică, plasată la începutul lui Homo Sapiens. O asemenea pereche de oameni negricioși, mai degrabă scunzi și cu pielea aproape lipsită de blană ar fi locuit într-o comunitate nomadă de vânători-culegători. Ar cunoaște gătitul, și ar înțelege un aspect vital: specia lor de maimuțe chele, lipsite de ghiare și colți, lente, neputincioase, are nevoie de două lucruri pentru a supraviețui: comunitate și continuitate.

Comunitate, pentru că maimuțele astea jalnice erau puternice împreună. Împreună vânau și ucideau prăzi mai mari și mai puternice pentru a asigura proteina animală ce a contribuit la creșterea creierelor, împreună organizau campaniile de adunat fructe și ciuperci, împreună hrăneau artistul/inventatorul/meșteșugarul care ducea tribul mai departe, împreună creșteau copiii care asigurau continuitatea. Și aceasta specie și-a dat seama că nu toți pot face aceleași lucruri. Femeile trebuiau protejate, or nu mai apucau să nască și să crească o altă generație. Nu le puteai expune în activități dure, cum ar fi vânătoarea sau luptele teritoriale. Mai târziu, când se ridicau primele cetăți, aceleași femei nu puteau fi duse în cariera de piatră. Cineva trebuia să asigure continuitatea. Barbații erau înlocuibili. Unul putea să suplinească pentru mai mulți în ce privește propagarea speciei. Femeile nu.

Gândiți-vă acum că Homo Sapiens are o vechime de 200.000 de ani și că speciile anterioare nu erau neapărat mult diferite ca formă de organizare tribală. Gândiți-vă de asemenea că până acum era să dispărem cu totul de câteva ori. Am început să fim în relativă siguranță ca specie abia acum 11.000 de ani, cand am inceput să ne ferim de capriciile naturii folosind agricultura, inventând orașul, creînd civilizația, dar asta nu însemna că un trib sau un neam nu putea lua calea păsării Dodo. Vă amintiți Cartagina?

Am insistat destul pe nevoia continuității genetice? Hai să continuăm.

Am stabilit că femeia medie era mai prețioasă decât bărbatul mediu, dar vorbim despre vremuri grele. Fiecare trăgea spuza pe genele proprii: dacă puteai exploata pe "altul" pentru a da șanse copiiilor tăi, era bine: bogatul exploata pe sărac, un neam exploata pe altul. Sclavie, sisteme de caste, iobăgie, toate astea sunt sisteme prin care societatea încerca să ofere șanse unora, în detrimentul incidental sau voit al altora. Când spui că "femeile nu aveau drept de vot", întrebarea corecta e: "Bărbații aveau drept de vot?". În majoritatea cazurilor, răspunsul e "uhm...nu" sau "da, dacă erau extrem de bogați".

E important, când descriem situațiile istorice, să oferim o imagine globală: femeile rareori învățau să scrie în epoca x; bărbații (poate, dar nu obligatoriu) stăteau marginal mai bine pentru că învățau să scrie în mânăstiri sau erau sclavi-scribi, nu pentru binele sau libertatea lor, ci exclusiv ca mod de supraviețuire.

Vorbind de Patriarhatul roman, cineva remarca: "Tatal alegea soțul, și femeia era permanent supusă tatălui, nu avea dreptul de a alege nimic!". Și pun și eu întrebarea: "Și bărbatul?" " Și bărbatul." În era patriarhatului roman, tătal era responsabil de familie. O femeie, chiar si casatorită, era reprezentanta tribului (gintei) tatălui ei, sau, mai degrabă, a celui mai vârstnic bărbat din neam. Căsătorită fiind, copiii născuți în cadrul căsătoriei aparțineau gintei tatălui lor. În caz de divorț (decis simplu de oricare dintre părți), femeia se întorcea în ginta ei. Cât despre dreptul de vot sau de a deține funcții publice, pe acesta îl aveau nu toți cei ce locuiau în oraș, cât timp dețineau penis, ci doar cei care au sevit în armată sau cei care ar fi putut oricând să fie înrolați, pe principiul că cel căruia i se cere să își sacrifice viața pentru țara lui are dreptul de a avea un cuvânt de spus în conducerea ei. Dacă ar fi avut legiuni de femei, ar fi votat și femeile. Dar femeile nu erau trimise să stea timp de 25 de ani pe front.

Patriarhat? Desigur. Dar în patriarhatul roman femeile și bărbații aveau drept de proprietate, ba femeile cu 3 copiii primeau reduceri de taxe și avantaje financiare. Pedepsele legale erau mai blânde pentru femei, iar a-ți bate nevasta nu era ilegal, dar era moarte socială.

Să venim mai aproape, în era medievală, când femeile nu știau să scrie și bărbatul avea dreptul legal de a-și bate nevasta.

Aici, problema e spinoasă. Nu toti regii stiau să scrie, darămite femeile. Viața era brutală, și organizarea socială era adeseori rezultatul mofturilor unor conducători a căror educație cuprindea trasul cu arcul și 5 cântece de beție. Ne mirăm că găsim undeva situația în care conducătorul local pur și simplu deleaga responsabilitățile? Avem următorul caz: tatăl familiei, "capul", are în grijă/responsabilitate copiii minori, femeile, servitorii și calfele. Dacă unul dintre aceștia fură o pâine sau aruncă cu pietre în singura fereastră de sticlă a bisericii, tatăl de familie e responsabil legal și e pedepsit cu amendă, biciuire sau închisoare. În situația în care tu vei fi pedepsit dacă altcineva face o nefăcută, nu e normal să ai dreptul legal de a-ți impune autoritatea?

Auzisem o poveste medievală despre un bărbat care și-a dus femeia în fața judecătorului pentru că aceasta l-ar fi bătut. Judecatorul, în înțelepciunea sa, a decretat că acel bărbat trebuie legat de șaua unui măgăruș, cu fața înapoi, și plimbat prin toată cetatea, să arunce oamenii cu napi în el: la ce e bun un bărbat care nu are autoritatea de a impune legea în propria locuință?

Evident că nu era o situație perfectă. Nimănui nu îi era bine. Cel mai sărac om de acum trăiește mai bine decât bogații epocii: trei kile de aur nu pot cumpăra o oră de lumină electrică suficientă pentru citit în 1473. O villa romană nu putea cumpăra un wireless de trei surcele în 152. Sau insulină. 

Trebuie însă să judecăm mereu lucrurile nu prin prisma situației actuale, ci prin prisma situației de atunci, or nu vom putea face o analizaă coerentă. Și....înca ceva.

Ceva personal.

Existăm, noi, H.Sapiens, de două sute de mii de ani. Două sute de mii de ani. Vreți să îmi spuneți că o ușoară majoritate (mereu am fost mai mult de jumătate dintre oameni, că muream mai rar decât bărbații) a fost supusă timp de două sute de mii de ani? Ca în două sute de mii de ani femeile nu au fost capabile să lupte pentru drepturile lor până nu s-au trezit niște unele în America, alaltăieri din punct de vedere istoric? Vreți să îmi spuneți că femeia chiar a fost atât de inferioară intelectual bărbatului încat ne-au trebuit 200.000 de ani ca să scoatem botul și să mârâim? Găsesc presupunerea asta sexistă. Mă uit în urmă și văd regine, conducătoare de trib, femei de știință, poetese, istorici, artiste. Dacă una poate, pot și altele. Nu poți reconcilia reginele Angliei cu imaginea asta a femeii oropsite. Nu pușcă. Seamănă cu poveștile despre românii exploatați din Transilvania, unde se pun întrebări gen: "și ungurii și sașii sșraci nu erau exploatați?" "Ba da." "Și castelu' cela cu corbu', ăla al cui e?" "Al unui român, tătal regelui Ungariei."

În concluzie:

În cele doua sute de mii de ani de istorie, femeilor le-a fost greu. Și bărbaților. Femeile au fost exploatate. Și bărbații. Au fost ținute intenționat în întuneric, lipsite de educație, ca și bărbații. Și uneori au realizat lucruri mărețe. Ca bărbații. Dar altfel. "Diferiți, dar egali"? Poate. Sau, mai degrabă, " Diferiți, dar cu scop comun: Comunitate. Continuitate."

Imagine dintr-un roman Arthurian francez, probabil  "Le Livre du Lancelot du Lac", 1201-1300, Bibliothèque nationale de France, Département des manuscrits, Français 95, 226r.