...încep cu o idee. Uneori ideea îți vine când, după o seară de băut cola cu un prieten, subiectul care te enervează cel mai mult este că datele despre ceea ce te interesează sunt sărace, rare sau foarte bine ascunse. "Ce ar fi să adun totul într-un loc, pe un blog? Sortat frumos, pe pagini, pe măsură ce le găsesc, disponibile și altora care le caută cu disperare?". Până la urmă, de ce nu? De căutat tot caut, de adunat poze și PDF-ur oricum adun, de scris tot scriu, de ce să nu le pun și aici, într-un jurnal al unei diletante care aspiră să învețe?
"Da' tu cine ești și ce legătură ai cu medievalul?"
Acum vreo 9 ani, când eram într-o pasă proastă, fratele meu mai mic a venit cu o idee: "Hai și tu la Cavaleri!". "La «cavaleri»? Ce aș putea face acolo?" "Ei, înveți și tu un dans simpu și un Katas cu torțele."
Nu știam ce e un "katas" și cu ce se mânăncă, dar îmi plăcea focul și m-am decis să încerc. Așa m-am trezit în Teatrul de Vară din Sibiu cu o trupă de 30 de puștani de 14-17 ani. Băieții repetau un fel de luptă-dans cu spade de platbandă și fetele se înclinau stângaci în ceva dansuri pe muzică renascentistă și celtică. Trupa era faină, cu niște puștani porniți să facă ce puteau ei mai bine, plini de energie și educați românește în domeniul medieval: din desene animate și filme Hallmark, iar șefii trupei, niște tipi pe la 25-30 de ani, nu știau nici ei cu mult mai multe. Dar entuziasmul pentru festivaluri de tip medieval creștea în mândra noastră Transilvanie, era rost de făcut bani (pentru ei) și activitatea era pasionantă (pentru noi), deci toate erau bune și frumoase. Iată cum, în 2004, ne prezentam vioi și naivi, mari "cavaleri medievali", la Festivalul Medieval din Sighișoara, între tarabe cu mici și bere, concerte folk și
măști de vrăjitoare, împreună cu colegii noștri mai școliți de la alte trupe.
Pe la finalul anului ne-am certat, ne-am despărțit, iar în 2005 am luat-o de la capăt, mai puțini, mai serioși și mai plini de energie, amestecând "medievalul" cu dansul modern, deciși să nu mai purtăm adidași, cu rochițe noi, "medievale", făcute din imaginația noastră și cu o nouă serie de spade de platbandă pe care încă le mai numeam, ingenuu, "săbii".
Deloc surprinzător, în 2006, proaspăt despărțiți de trupa inițială (te pui cu copiii?), și deciși să nu mai "facem balet", am pornit un proiect care urma să țină, în sfârșit, ceva mai mult. Încă mai purtam haine "fantasy medieval", dar începusem să gândim în perspectivă, la a ne procura arme și costume "cum trebuie".
În anul următor începuseră să apară mai o cămașă de zale, mai o glugă, mai o lorică, și ne cumpărasem niste spade de la o firmă românească, spade care fie erau prea grele pentru a fi folosite, fie se sfărâmau vesele în timpul spectacolului. Dar începusem și noi sa arătăm "cumva" între 2007 și 2009, iar în jurul nostru toți începuseră să renunțe la țoalele de pânză pentru a se acoperi cu metal. Probabil cea mai mare realizare a lui 2008 a fost procurarea de spade și săbii "adevărate", replici după modele istorice, create de un fierar profesioist din Ungaria. Îmi amintesc cu drag cât de încântați eram să le auzim "cântând" și sentimentul pe care îl aveam când îi auzem pe băieți zăngănind din toate încheieturile în parade. Și îmi aminesc cât am muncit ca să ni le permitem.
Prin 2010 am început să rătăcesc, copil al nimănui, de la o trupă la alta, învățând din ce în ce mai multe despre "reenactment" și realizând că în perioada medievală nu existau doar prinți și prințese. M-am întâlnit cu Șoimii de Argint, o trupă fenomenală de reenactori care se axaseră pe secolul 10 viking, și care m-au luat cu ei la festivalul din Wolin, Polonia.
Eh, acolo festival: m-am trezit dimineața sub un baldachin de bumbac alb, unde dormisem acoperită cu o blană de oaie. În jur erau sute de corturi albe, în fața cărora meseriașii își întindeau tarabele cu ace și piepțeni de os, lame de damasc, haine brodate, bijuterii din bronz, aur și argint, curele, tăblițe de ceară, arme, armuri și vase din corn, oh, și câte și mai câte. O bogăție de obiecte și de comori. Pescarii afumau pește, femeile găteau sau brodau, menestrelii cântau celor care se găseau să îi asculte și să danseze, războinicii își lustruiau armurile pentru marea luptă de 300 pe 300 de oameni. Nu departe erau legate de mal corăbiile vikinge, iar, pentru un preț, marinarii vânjoși plimbau publicul în sus și-n jos pe râu. Nu m-am putut abține de la a mă gândi cu tristețe la tarabele noastre cu mici și bere, corturile "medievale" cumpărate de la Baumax și îmbrăcate în pânză și hainele noastre desprinse din filme, jocuri și desene animate.
.
Partea bună este că nu eram singura care gândea așa. Copilașii de prin trupe crescuseră. Mulți dintre ei au mers pe la facultăți de istorie, iar trupele au început să fie interesate mai mult de adevărurile istorice și mai puțin de poveștile cu zâne.
Anul trecut, rătăcitoarea și-a găsit o nouă familie, o trupă de descreierați superbi, care vor să facă treabă bună, să crească împreună și să învețe tot ce se poate despre viața medievală, istoria vie și reconstituirea istorică. În articolele viitoare voi descrie epopeea mea (și a lor) pentru descoperirea de surse de informare, pentru a crea costume și obiecte de uz, pentru a deprinde tehnicile de luptă din perioada pe care ne-am ales-o și pentru a reda cât mai bine bucata noastră de istorie: a doua jumătate a secolului cinsprezece, Bistrița, Transilvania.
Cred că ne vom distra împreună. Pentru că ce sens are să faci ceva, dacă nu îți vine mereu să zâmbești în timp ce lucrezi?
Străjeri, mulțumesc. :)
